CATEDRALA GRECO-CATOLICĂ DIN LUGOJ
după Episcop Alexandru Nicolescu

Articol apărut în revista “Familia Creştină” nr. 3/2004

Introducere

Cum am putea descrie mai bine catedrala greco-catolică din Lugoj, cu picturile care o înfrumuseţează, decât prin cuvintele aceluia care încă de la numirea sa ca Episcop de Lugoj, în 1922, a fost preocupat de ideea “împodobirii catedralei cu o pictură care să proclame mărirea lui Dumnezeu şi să anime evlavia credincioşilor, înălţându-le sufletele la ceruri”. Cu ocazia sfinţirii catedralei în urma lucrărilor de restaurare încheiate în 2001, Episcopia Greco-Catolică de Lugoj a editat un volum intitulat “Pictura Catedralei Române Unite din Lugoj”, cuprinzând numeroase fotografii, precum şi un material în care Episcopul Alexandru Nicolescu (1922-1935) îşi descrie catedrala, plin de elan sufletesc şi sfântă mândrie pentru ceea ce
s-a realizat în ea.

Episcopul Nicolescu a încredinţat lucrarea de zugrăvire a bisericii pictorului Virgil Simonescu, absolvent al Şcolii de Belle Arte din Munchen, Bavaria. Începută în anul 1929, lucrarea a durat cinci ani de zile, timp în care Episcopul a trebuit să suporte murmurele şi nemulţumirile credincioşilor. “I-am lăsat să murmure înainte, în vederea realizării gândului măreţ, ştiind că “Finis coronat opus” (Sfârşitul încununează opera) şi că la sfârşit vor fi mulţumiţi cu toţii. Aşteptările mele n-au fost înşelate deloc. Pe măsură ce maestrul pictor, cu ajutoarele sale, avansa cu lucrarea-i artistică, aveam o viziune tot mai clară a operei splendide ce se contura pe dinaintea ochilor mei şi mă compensa pentru nerăbdarea, uneori violentă, a enoriaşilor mei de a vedea degajată biserica de schelăria necesară executării picturii.” Inaugurarea picturii catedralei a fost făcută în ziua de 7 octombrie 1934, ocazie cu care a fost “foarte mult apreciată şi de Măria Sa Regele Carol al II-lea, şi de membrii Guvernului român, care au asistat”.

Biserica

Pereţii, boltele, arcaturile acestora, precum şi absida, timpanurile şi cupola ce domină biserica la mijloc, toate suprafeţele acestora sunt acoperite cu picturi care de care mai frumoase, în zone suprapuse, aşezate în medalioane, în panouri, în câmpuri largi şi împodobite de arta savantă a pictorului cu chenare admirabile ce-ţi încântă ochiul.

Pe pereţii inferiori ai nartexului, în partea de apus, în dreapta şi în stânga, sunt tablourile Sfinţilor Constantin şi Elena, plini de măreţie, în haine luxoase imperiale, cu coroană pe cap, şi Sfinţii fără de argint Cosma şi Damian, cu cununi de lauri în mâini, plini de o demnitate hieratică. Pe peretele de miazănoapte al nartexului se află tabloul închinării magilor, care aduc aur, smirnă şi tămâie Pruncului Isus, aşezat pe genunchii Mamei Sale, avându-l alături pe Sfântul Iosif; iar pe peretele de miazăzi, vizavi de tabloul închinării magilor, este reprezentată Fuga în Egipt a Familiei Sfinte. Din acest tablou de o expresivitate uimitoare, se vede grija Sfântului Iosif de a scăpa de uneltirile lui Irod, îndemnat de zor să-şi grăbească paşii de îngerul Domnului, care pluteşte ocrotitor deasupra Sfintei Familii, vrând parcă să-l protejeze pe Pruncul divin de furia lui Irod, deşi se întrezăresc deja în planul depărtat tabloului piramidele Egiptului.

Pe acelaşi perete de miazăzi, spre apus, se găseşte şi tabloul Sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana unirii Bisericilor, a misiunilor, flancată de doi îngeri, splendizi ca frumuseţe şi tinereţe neapusă, cu globul pământului sub picioarele sale şi roze revărsate înaintea sa. Cele două bolţi concentrice dar juxtapuse din nartexul femeilor poartă pe arcuitura lor plană scene din viaţa Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre sfinţi.

Din viaţa Maicii Domnului sunt reproduse, în panouri mari, patru scene: Imaculata Concepţiune, Naşterea Maicii Domnului, Bunavestire şi Adormirea Maicii Domnului, cu textele sacre corespunzătoare, iar în centrul bolţii imaginea, de o nobleţe covârşitoare, a aceleiaşi Mame a lui Dumnezeu în chip de Basilissa – Împărăteasă, cu coroană şi haine imperiale bogate, împodobite cu aur, nestemate şi pietre scumpe, şezând pe un tron luxos şi avându-l pe Pruncul Său divin în braţe, care, cu precoce seriozitate şi privire adâncă, binecuvântează lumea.

Scenele care reprezintă fie Imaculata Concepţiune, cunoscută în Mineiul nostru sub numele de “Conceperea Sfintei Ana când a conceput pe Preasfânta Fecioară”, fie Bunavestire, sunt fermecătoare prin sfiala şi modestia de care dau dovadă Sfânta Ana şi Preacurata Fecioară Maria în faţa îngerului ce le descoperă tainele Domnului. Nu mai puţin cuceritor este aerul familiar ce se degajează din tabloul Naşterii Maicii Domnului, precum şi tristeţea şi duioşia Apostolilor adunaţi, în tabloul Adormirii, în jurul Maicii Domnului, care-şi dăduse sufletul în mâinile Creatorului, suflet pe care-l primeşte în braţele Sale Mântuitorul, zugrăvit în fondul tabloului, într-o frumoasă aureolă de mandorlă.

* * *

Cupola

În naosul bisericii, culmea artei picturale o găsim în cupola care domină întreaga biserică prin masa ei impunătoare. Pe un fond de aur domină la mijloc, ca în toate bisericile bizantine, Pantocratorul – ce se prezintă ca un Dumnezeu blând şi îndurător, cu linii de melancolie, care spune tuturor: Pace vouă, Eu sunt lumina lumii. Ochii mari şi senini ai Pantocratorului care binecuvântează cuprind lumea întreagă, îmbrăţişează, parcă, infinitul.

Din figura Pantocratorului par să emane fulgere, raze strălucitoare de lumină. Ea e încadrată de cinci cercuri concentrice – cvintuplă aureolă -, reprezentate de o cunună de lauri, de ghirlande de lotus stilizat, de un colan de mărgăritare, perle şi nestemate, de Heruvimi şi Serafimi şi de mlădiţe de vie cu ciorchine de struguri; deasupra capetelor îngerilor sunt aşezate cruci, ca tot atâtea embleme nobiliare. Lucrarea aceasta migăloasă şi savantă a pictorului nostru, care imită atât de fidel fastul oriental, a stârnit admiraţia tuturor.

În afara cercului de aureolă ce înconjoară figura Pantocratorului, la marginea de jos a cupolei, în mărime naturală, se înşiruie: cortegiul de onoare, corurile îngereşti, Stăpâniile, Puterile, Tăriile, având în mijlocul lor, faţă în faţă, pe Maica Domnului în poziţie de rugătoare, şi pe cel mai mare “între cei născuţi din femeie”, Ioan Botezătorul, flancaţi amândoi de câte un înger: este Deisis-ul atât de frecvent în arta bizantină.

Nobleţea figurilor, tinereţea nemuritoare care se degajă din trăsăturile feţelor îngereşti, armonia liniilor, atitudinea mlădioasă a figurilor, zâmbetul lor senin şi calm, ca a unora care sunt statorniciţi în fericire, puritatea şi sfinţenia care se desprinde din figura lor, bogăţia decorului hainelor, fineţea stolelor, a togelor, a dalmaticelor şi a albelor, savanta reliefare a cutelor hainelor, alegerea culorilor, îmbinarea şi nuanţarea lor îţi încântă privirile şi, cu cât te uiţi mai mult, cu atât te simţi mai răpit, mai înălţat sufleteşte. La picioarele acestei hore a corurilor îngereşti se distinge covorul de verdeaţă al grădinii raiului, presărat din loc în loc cu flori vii ce-ţi farmecă ochii. Cu adevărat îţi aduce aminte acest covor verde de cărţile noastre sfinte unde se pomeneşte de locul luminos, de locul cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici supărare, ci viaţă fără de sfârşit.

* * *

Evangheliştii

Sub cupolă, în patru pandantive, sunt zugrăviţi cei patru evanghelişti: legătura între cer şi pământ este reprezentată de evangheliile din care râuresc apele vieţii de veci, ale căror şuvoaie se şi văd la poalele tablourilor. Între toţi evangheliştii zugrăviţi de pictorul nostru inspirat, ca patru coloane ale împărăţiei lui Dumnezeu, cu simbolurile lor respective, merită evidenţiat Sfântul Ioan, zugrăvit ca moşneag venerabil, cu plete şi barbă albă, lungă, cu privire de vultur, îndreptată spre înălţimile cerului, prinzând parcă din zbor inspiraţia pentru magnificul început al evangheliei sale: “Întru început era Cuvântul” – cel mai adânc tâlc din câte s-au scris vreodată despre Cuvântul Domnului. Nu cunosc o figură mai expresivă decât a acestui moşneag transfigurat la faţă, trăind numai în sferele de sus şi anticipând, parcă, viziunile cerului.

Sfântul Evanghelist Luca apare ca dus pe gânduri, apucat pe făgaşurile meditaţiei înainte de a scrie cartea evangheliei pe care o ţine ridicată; Sfântul Evanghelist Marcu, cu un sul în mâna stângă, scrie cu o religioasă atenţie una din paginile evangheliei sale; Sfântul Evanghelist Matei, uitându-se la noi cu un aer dulce şi grav, se pregăteşte să întoarcă pagina evangheliei pe care e scrisă cartea neamului lui Isus, voind să ne arate titlul nobiliar al originii lui Hristos.

* * *

Profeţii

O zonă inferioară pe pereţii naosului bisericii este ocupată de cei patru profeţi mari: Ieremia, Ezechiel, Isaia şi Daniil, zugrăviţi cu simbolurile uneia din proorociile lor mai de frunte, purtând în fruntea hemiciclului câte o cruce învăluită de lumină, de o parte şi de alta a căreia se zăresc mâinile lui Dumnezeu cel nevăzut, ale lui Adonai, binecuvântând şi revărsând razele milei Sale asupra poporului lui Israel.

Pe Ieremia scrierile lui ni-l arată ca foarte blând din fire, timid, chiar rezervat, uşor impresionabil, de o delicateţe rară, dar al cărui rol, totuşi, consta în a rosti ameninţare după ameninţare şi a atrage atenţia asupra catastrofei finale a poporului, tot mai apropiate. Cât de bine ne este reprodusă figura acestui mare poet al dezolării şi al durerii, cu sentimente atât de gingaşe şi patetice, de parcă artistul ar fi meditat îndelung scrierile şi viaţa acestui prooroc! Este zugrăvit cu trăsături calme, dar răvăşite de durere, cu mâna ridicată, anunţând fraza fatidică: “Aşa voi sfărâma poporul şi cetatea aceasta, cum zdrobeşte olarul vasul cel de lut, care nu se va mai vindeca”.

Cât de bine este reprezentat de asemenea şi proorocul Ezechiel, numit din partea Sfântului Ieronim: “Oceanul Scripturilor, labirintul tainelor lui Dumnezeu”! Şi figura sa degajează pe de o parte tandreţe, dar pe de alta el devine de atâtea ori vehement, dramatic, plin de elan şi de grandoare! Aceste sentimente le trădează proorocul nostru în atitudinea în care-l fixează artistul şi nu poţi să nu rămâi şi tu emoţionat de emoţia adâncă zugrăvită pe chipul său.

Deosebit de frumos este zugrăvit de penelul artistului proorocul Isaia, cel mai mare dintre profeţi, profetul admirabil, profetul divin, cel mai elocvent dintre profeţi, cum îl proclamă Sfinţii Părinţi! Acest evanghelist al Vechiului Testament este zugrăvit plin de extaz sfânt, anunţând plin de admiraţie evanghelia îmbucurătoare: “Căci Prunc s-a născut şi ni s-a dat nouă”.

Iar Daniil, unul dintre cele mai mari caractere apărute în veacurile din urmă ale Vechii Alianţe, este zugrăvit şi el cu tot patosul elanului său, tâlcuind cu ochi vizionari şi braţ întins, ameninţător, fatidicul: “Mene, Tekel, Peres” (Măsurat-a Dumnezeu împărăţia ta… Pusu-te-a pe tine-n cumpănă… Împărţitu-sa împărăţia ta…). E de relevat şi veşmântul acestor patru prooroci, atât de specific oriental, semitic, de parcă artistul nostru ar fi trăit în mijlocul lumii ebraice de odinioară; la fel şi fondul admirabil al acestor picturi, ocupat de arhitecturi, de edificii sacre orientale, executate cu mâna savantă, până în cele mai mici detalii.

* * *

Patimile Mântuitorului

Zona inferioară a pereţilor de miazănoapte şi miazăzi a naosului bisericii e ocupată de patru panouri mari, cele mai mari din biserică, reprezentând patru scene din Patimile Mântuitorului. Începe cu rugăciunea din Ghetsimani a Mântuitorului, pe care-L mângâie îngerul. Cei trei Apostoli, care îl însoţiseră pe Mântuitorul, dorm duşi în colţul din dreapta al panoului, iar în partea din stânga vin zbirii în frunte cu Iuda, cu făclii aprinse. Al doilea panou reprezintă trădarea lui Iuda prin sărutarea Mântuitorului, şi alături Sfântul Petru care taie urechea lui Malhus în faţa zbirilor şi a soldaţilor romani. Toate sunt de un dramatism intens.

În al treilea panou se contemplă scena dinaintea lui Pilat. Hristos în haină albă, cu cununa de spini pe cap, se află în centru; alături – Mama Lui şi femeile cu feţele îndurerate, cu centurionul roman lângă ele. De-a stânga, pe tron, Pilat îşi spală mâinile, şi lângă el, în planul din spate al pretoriului, mulţimea turbulentă a scribilor, a fariseilor şi a poporului vociferează şi gesticulează, exprimându-şi, fiecare în felul său, cu multă naturaleţe şi viu, ura, pizma şi răutatea sufletească faţă de Galileeanul care le tulbură visele şi egoismele.

Iar în panoul al patrulea este întruchipată Răstignirea pe Cruce a Celui urgisit de poporul lui Israil, având de-a dreapta şi de-a stânga pe cei doi tâlhari, răstigniţi şi dânşii. Unii dintre iudei îşi bat joc de dânsul, alţii pleacă bătându-şi piepturile, îngroziţi de crima săvârşită. Iuda într-un colţ se pregăteşte, în disperarea care i se citeşte pe faţă, să se spânzure. În celălalt colţ al tabloului, soldaţii joacă zaruri, împărţindu-şi între ei haina, iar în mijlocul tabloului, la poalele Crucii, stau Mama lui Isus, Maria Magdalena, Ioan şi sutaşul Longin. Fiecare cu sentimentele lui şi cu durerea lui; durerea zugrăvită mai ales pe faţa Maicii Domnului, apare, însă, ca o durere resemnată.

Tabloul acesta sintetic, care sincronizează diversele întâmplări eşalonate în timp, este de un dramatism zguduitor, pentru că îţi răscoleşte simultan gama sentimentelor. Cine se uită la figura Mântuitorului, la trupul Lui răvăşit de durere – se văd aievea brazdele durerii în coastele pe care le poţi număra, în pântecele Lui supt de durere, în extremităţile membrelor înţepenite şi învineţite, în faţa-i uscată de durerea adâncă precum marea, şi în gura-I deschisă care exteriorizează durerea – nu o mai poate uita niciodată. Artistul s-a întrecut pe sine însuşi, fixând în linii şi culori martirajul acesta unic în istoria omenească.

* * *

Presbiteriul

În presbiteriu e de remarcat tabloul graţios, de o gingăşie rară, al Maicii Domnului cu Copilul Isus în braţe; la amvonul de predicat, cinci icoane a cinci mari oratori bisericeşti de pe pereţii externi ai amvonului, şi Sfântul Grigore Nazianzenul de pe speteaza tronului arhieresc. Ne vom opri însă asupra sugestivului tablou al stranei canonicale din partea de miazăzi a presbiteriului. Acest tablou, ce ocupă el însuşi întregul panou de deasupra stalului canonical, constituie unul din punctele de atracţie ale frescelor bisericii.

El reprezintă scena predării din partea lui Isus Hristos a cheilor împărăţiei cerurilor mai marelui Apostolilor, corifeului Petru. Se detaşează pe de o parte atitudinea umilă a Sfântului Petru, care primeşte cheile cu mâinile împreunate şi cu trupul gârbovit, parcă, sub povara imensei sarcini ce i se încredinţează, dar resemnat în voia lui Isus Hristos, care îl cucereşte cu autoritatea-I divină; pe de alta, se pot ghici sentimentele de admiraţie şi fiorul exaltării mistice ale grupului de Apostoli postaţi mai înapoi, spre dreapta. Însă partea mai interesantă a tabloului este retroscena. Acolo se poate admira figura impunătoare a bisericii Sfântul Petru din Roma, cu cupola uriaşă a lui Michelangelo, conturată atât de fidel de marele nostru pictor; împotriva acestei biserici, aşezată pe temelia mausoleului lui Adrian, năvălesc furioase apele mării, dar se frâng de zidurile-i nebiruite. Din cupola uriaşă izbucnesc flăcări de lumină, care se revarsă potop în zările lumii.

Sugestiv tablou! Este apoteoza Romei, apoteoza creştinismului, prin Roma, prin Sfântul Petru şi urmaşii săi, vicarii lui Hristos, care împlântându-şi prin religia catolică temeliile adânci în lumea păgână de odinioară, simbolizată prin mausoleul lui Adrian, a înfruntat, înfruntă şi va înfrunta până la sfârşitul veacurilor asalturile furioase ale tuturor duşmanilor, ale păgânilor de odinioară, şi ale neo-păgânilor de astăzi şi din viitor.

Vis-a-vis de acest tablou admirabil, la spatele celeilalte strane canonicale, în partea de miazănoapte a presbiteriului, în conca de după spatele stalurilor canonicale, e de remarcat figura Mielului nevinovat, cu o cruce pe spate, aşezat în mijlocul unei grădini înflorite, din care izvorăsc de jur împrejur ape vii curgătoare. În mod sugestiv suntem invitaţi deci ca, prin luarea crucii, să ne îndrumăm spre Hristos, care prin suferinţă ne duce la biruinţă, la păşunea vieţii de veci, la izvoarele de apă vie, curgătoare în viaţa veşnică.

Tot în presbiteriu remarcăm, pe boltitura bisericii, patru panouri cu scene din viaţa Mântuitorului nostru Isus Hristos. Începând din partea de miazănoapte se înşiruie înaintea privirilor noastre Predica de pe munte, cu figura extrem de blândă a Mântuitorului, care predică cele opt fericiri mulţimilor însetate să-l asculte; Isus pe mare, întinzând mâna lui Petru care se cufundă şi pe care-l mustră cu figură blând-ironică: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Urmează Învierea lui Lazăr, cu figura fantomatică a acestuia, îmbrăcată în giulgiuri albe, pe care Mântuitorul cu o privire extrem de dulce şi cu gest autoritar îl smulge din ghearele morţii, sub privirile uimite şi speriate ale Apostolilor şi ale poporului; şi, în sfârşit, scena prezenţei lui Isus în biserică la vârsta de doisprezece ani, când îi uimeşte pe înţelepţii Sionului, ce rămân în extaz auzind tâlcuirea Scripturilor ieşită de pe buzele acestui Copil-Minune. Părinţii divinului Copil sunt în dreapta, în retroscenă.

La mijlocul boltiturii tronează Sfânta Treime într-un medalion flancat de doi îngeri. De remarcat în mod special Dumnezeu-Tatăl, cu figura-I ca de Jupiter, cu ochii mari, largi şi neclintiţi, parcă, în veşnicia lor. Panourile acestea cu scenele din viaţa Mântuitorului, frumos încadrate, au şi ele un dublu chenar de Heruvimi şi Serafimi şi de Sfinţi Părinţi şi Doctori şi Episcopi şi Mucenici, formând un admirabil cortegiu de onoare în jurul lui Isus, din viaţa şi faptele căruia s-au inspirat cu toţii. Câte nu învaţă sufletul creştin care se uită cu ochi atenţi la filmul acesta al tablourilor ce se proiectează pe ecranul bolţii!

* * *

Iconostasul

Nu putem să nu remarcăm iconostasul, care desparte presbiteriul de Sfânta Sfintelor. În vârful iconostasului nostru din Lugoj, cu cele 29 de noi picturi, tronează Crucea cu Maica lui Isus şi Ioan de o parte şi de alta, la poalele ei. Într-o zonă inferioară, în câte trei medalioane, de-a stânga privitorului se află figurile lui Avraam, Ilie şi Iosif, iar de-a dreapta cele ale lui Iacob, Moise şi Eliseu, încadrându-l la mijloc pe Isus Hristos şezând ca Arhiereu pe tron, cu trăsături ce trădează o bunătate nemărginită. Figurile venerabile ale celor şase patriarhi şi prooroci sunt de o rară expresivitate.

În zona imediat următoare se văd şapte panouri cu scene din viaţa Mântuitorului. La mijloc domină Învierea din morţi a lui Isus, iar de-a dreapta şi de-a stânga ei, în succesiune cronologică, Naşterea Mântuitorului cu închinarea păstorilor, Botezul Mântuitorului în Iordan de la Ioan, Intrarea în Ierusalim, Schimbarea la faţă pe muntele Taborului, Înălţarea la Ceruri a aceluiaşi Mântuitor şi Pogorârea Spiritului Sfânt. Ele reprezintă ciclul sărbătorilor principale de peste an ale Domnului nostru Isus Hristos, sărbătorile împărăteşti.

Fiindcă nu putem descrie toate tablourile, ca să nu obosim pe cititori, voi remarca numai câteva dintre ele. Înainte de toate mă opresc asupra învierii Domnului. Mântuitorul nostru Isus Hristos este zugrăvit cu o forţă extraordinară, ca învingător al morţii: “Ubi est, mors, victoria tua?” (Unde-ţi este, moarte, biruinţa?) Ţine viguros într-o mână steagul care fâlfâie biruitor în vânt, cu o încordare a întregului trup, a muşchilor mâinilor şi picioarelor şi a pieptului – vezi parcă puterea-I interioară, care animă acest trup în care sălăşluiesc izvoarele vieţii veşnice. Se ridică în mijlocul aureolei de lumină şi flăcările iadului de unde a ieşit biruitor, flăcări care se preling la picioarele Sale – şi ele parcă un reflex al trecerii măririi Domnului în împărăţia umbrelor morţii. Uitându-te la acest triumfător de esenţă divină nu te miri de figura speriată până şi a îngerului, ce stă alături într-un colţ, şi a celor trei soldaţi romani striviţi de teroare, culcaţi la pământ.

Zona ultimă o formează cele patru tablouri principale, cu figura blândă de moşneag potolit şi cuminte a Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul de la Mira Liciei; a Maicii Domnului cu Pruncul Isus în braţe, pe care îl sărută cu gingăşie pe cap: rară gingăşie de mamă; mai apoi figura lui Isus Hristos, şezând pe tron, ca Mântuitor; şi cea a Sfântului Ioan Botezătorul, cu privire fulgerătoare, cu braţele încordate şi muşchii violent contractaţi stigmatizând drept pui de viperă pe fariseii plini de venin şi ură. Tronurile pe care stau Domnul Hristos, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae sunt de aur, încrustate cu perle şi pietre scumpe şi fondul scânteiază de aur pur, în care se zăresc cruci multiplicate la nesfârşit.

* * *

Sfânta Sfintelor

În absida dinaintea Sfântei Sfintelor, se află To hagion Bima, tribunalul Domnului, conform concepţiei Sfinţilor Părinţi răsăriteni; pe altar rezidă aievea Judecătorul viilor şi al morţilor, în Sfânta Euharistie, sub vălul pâinii şi al vinului. Nu spunea de altfel Sfântul Apostol Pavel: Cel ce mănâncă din pâinea aceasta şi bea din vinul acesta în mod nevrednic, judecată lui îşi mănâncă şi bea? Şi nu se dă astăzi lupta pentru şi în contra lui Hristos tocmai în jurul Euharistiei?

Sus pe bolta absidei, într-o aureolă de curcubeu încântător, purtată de patru îngeri ce plutesc în aer, se află Spiritul Sfânt în chip de porumbel, din fiinţa căruia emană raze şi limbi de foc, ce inundă întreaga boltă. O dublă coroană concentrică de Heruvimi şi Serafimi înconjură a treia persoană din Sfânta Treime. S-a zugrăvit aici simbolul Spiritului Sfânt pentru că hramul bisericii catedrale este tocmai Pogorârea Sfântului Spirit la Rusalii.

În zona inferioară remarcăm în absidiola altarului nobila figură a împărătesei cerurilor, pe Hagian Theotokon, în veşminte imperiale, cu Pruncul Divin în braţe, flancată în atitudine reverenţioasă de doi îngeri. Vin spre ea, din două părţi, în procesiune de adoraţie, figurile neasemuit de frumoase şi expresive ale Evei, Iuditei, Esterei, Mariei, Anei şi Sarei – trădând toate smerenie şi reverenţă în faţa Aceleia care, tronând sub un baldachin, este, după cum ne-o arată inscripţia sugestivă, gloria Ierusalimului, mărirea mare a poporului nostru. Această scenă de închinare a femeilor reprezentative din Vechiul Testament înaintea Maicii Domnului, care le-a eliberat şi pe ele şi le-a înălţat, este de o putere evocatoare unică.

Tot în zona inferioară a pereţilor altarului este zugrăvită Cina cea de Taină din foişorul cel de sus din Ierusalim. Vedem pe Mântuitorul nostru Isus Hristos cu faţa transfigurată, ridicat în picioare, ţinând într-o mână pâinea şi în cealaltă potirul, de o duioşie rară, melancolică, aşa cum ni-L zugrăveşte Sfântul Ioan în evanghelia sa la Cina cea de Taină. De o parte şi de alta, Mântuitorul este umbrit de protecţia a doi îngeri cu ripide în mână, care adie lin în jurul Lui; Apostolii vin unul câte unul, şase de-o parte şi şase de alta, despărţiţi prin coloanele foişorului. Toţi au o aureolă pe cap, afară de Iuda care este întunecat la haină şi la faţă. Fondul tabloului, cu colinele, casele şi chiparoşii oraşului sfânt, măreşte efectul sufletesc.

Deasupra porţilor de la vestiar şi sacristie sunt zugrăvite în bust figurile marilor Doctori ai Bisericii, apuseni şi răsăriteni: Sfântul Augustin şi Sfântul Ambrozie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care toţi au scris despre Liturghie şi despre Sfânta Euharistie. În sfârşit, ca o completare a ansamblului, urmează pe peretele de miazănoapte şi miazăzi, chipul în mărime naturală al lui Melchisedec: “Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, şi jertfa lui Avraam când l-a jertfit pe fiul său Isac: prototipul Celui jertfit pe Cruce.

* * *

Aceasta ar fi zugrăvirea picturii bisericii redată în culorile şi nuanţele graiului aşternut pe hârtie cu slova tiparului. Dacă am reuşit să dau o palidă idee despre frumuseţea bisericii catedrale împodobite cu această pictură aleasă, voi fi mulţumit de satisfacţia cititorilor. Am călătorit şi eu destul în viaţă, am străbătut multe ţări şi mări şi pot afirma cu linişte sufletească faptul că pictura catedralei noastre poate sta alături de cele mai frumoase picturi din lumea creştină.

Într-o descriere sumară ca aceasta, fireşte, am omis să notez multe. N-am putut releva frumuseţea decoraţiilor geometrice, de care e plină biserica. N-am putut să pomenesc de varietatea uimitoare a crucilor, cel puţin douăsprezece variaţii, pe care le-a revărsat artistul nostru pe întreg câmpul întinderii tablourilor. N-am putut să pomenesc alte zeci şi zeci de amănunte din decoraţia pereţilor şi boltelor bisericii, flori, palmieri, chiparoşi, acantuşi, cactuşi, care dau atâta strălucire acestui templu, care-ţi aduce aminte de dictonul “Omnis gloria ejus ab intus” (Toată slava [fiicei Împăratului] este înăuntru).

Ca încheiere îi mulţumesc îndeosebi pictorului nostru artist, pentru că nu mi-a zugrăvit nicăieri picioare lungi şi subţiri ca fusul, sucite şi strâmbe, feţe fioroase, cu păr vâlvoi şi barbă încâlcită, figuri rigide şi băţoase, cum vedem în arta bizantină decadentă. Aici totul e armonie, proporţie, măsură şi figurile au suflet, au viaţă superioară ierarhică. Omul a ieşit frumos din mâinile Creatorului. Sfinţii în felul lor sunt o desăvârşire a acestei frumuseţi prin altoirea supranaturalului. Toată arta e să ştii reda această frumuseţe şi pictorul nostru cred că a reuşit. Laudă lui.

Imagini cu Catedrala din Lugoj (exterior şi interior) se găsesc AICI